Sexul si casatoria. Ghid practic pentru tinerii casatoriti (eBook)

SEXUL ŞI CĂSĂTORIA

Abordând încă o dată studiul chestiunii sexuale, este normal să ne întrebăm până la ce punct această analiză este utilă şi oportună. Într-adevăr, această problemă, veche de când lumea, nu poate primi o soluţie nouă: natura umană nu s-a schimbat deloc, legile morale rămân imuabile şi orice eroare care apare în acest domeniu a fost cunoscută şi combătută de-a lungul secolelor.

Totuşi, dacă răul în acest domeniu nu este deloc nou, dacă şi alte epoci, înaintea noastră, au cunoscut valuri de imoralitate, poate la fel de importante ca cel cu care ne confruntăm astăzi, trebuie să recunoaştem că greşeala, sub aspecte şi cu mijloace noi, a ajuns la o întindere care constituie un adevărat pericol pentru civilizaţia noastră.

Lumea a devenit sclava sexualităţii. Moravurile licenţioase şi-au făcut loc în toate mediile şi chiar în familii. Nu numai prostituţia a devenit mai provocatoare, ci societatea însăşi a multiplicat şi a generalizat ocaziile de apariţie a unor dereglări, prin emanciparea tineretului, a tinerelor fete şi a femeii. Este revendicat public şi fără pudoare dreptul tuturor la iubirea fizică, fără limite şi fără înfrânări, în timp ce căsătoriile rămân în mod voluntar sterile şi căminele se destramă.

Toate forţele se unesc pentru a difuza răul. Presa, literatura, teatrul, filmul, ştiinţa materialistă, naturismul provocator se completează unele pe altele pentru a rătăci spiritele şi a exalta simţurile. Puterile publice, unele autorităţi morale chiar, devin complicii binevoitori ai greşelii, tolerând sau aprobând anticoncepţia, sterilizarea, avortul, adulterul, divorţul.

Putem spune, fără ca asta să fie un mare paradox, că viciul de ieri este considerat astăzi drept virtute. De fapt, acest lucru redă destul de bine spiritul concepţiei actuale în materie de sexualitate. Oare nu se pretinde astăzi că instinctul sexual este o funcţie care reclamă imperios satisfacţia, la fel ca foamea sau setea, că legile morale reprezintă constrângeri arbitrare, a căror respectare ar fi imposibilă sau aberantă, de vreme ce ele se opun aspiraţiilor naturale, fiziologice ale fiinţei umane, că acest instinct nu poate fi zăvorât în cadrul strâmt al căsătoriei sau cel puţin al căsătoriei de nedesfăcut, că, în sfârşit, actul sexual trebuie să poată fi realizat într-o completă independenţă, fără a trebui să fie subordonat procreării. Şi oare nu s-a ajuns nu numai la condamnarea legilor morale, ci la a le acuza că au oprit, prin opoziţia lor faţă de principiile naturale, dezvoltarea psihică şi fizică a omului şi chiar de a fi determinat, într-un mod foarte artificial, naşterea răului în el.

Aceste teorii cunosc un mare succes, pentru că apar într-un moment în care respectarea legilor morale se dovedeşte mai dificilă şi pentru că reuşesc foarte bine, prin argumente care ţin de o falsă logică şi de o falsă ştiinţă, să adoarmă conştiinţele.

Totuşi, chiar în faţa acestui exces al răului, se conturează o reacţie îndreptată spre bine. Numeroase spirite sunt neliniştite şi caută lumina. De aceea, ele trebuie luminate complet, în mod cinstit, cu grija pentru adevăr, pentru obiectivitatea ştiinţifică, pe care împrejurările actuale o fac mai necesară ca niciodată.

Ne-am obişnuit prea mult să lăsăm toate aceste chestiuni sexuale în umbră şi să nu vorbim despre ele decât pentru a semnala pericolul şi răul pe care le pot implica dorinţele carnale. Mulţi tineri şi multe tinere erau foarte prost pregătiţi pentru viaţă. Nu aveau aproape nici o armă pentru a rezista în faţa greşelii sau pentru a putea realiza binele. Cei care căutau lumina se izbeau adesea de ignoranţă şi de prejudecăţi.

Noţiunea de sexualitate fiind asociată, de obicei, ideii de rău, apăruse, în multe medii, convingerea că viaţa sexuală nu poate fi decât o activitate materială, grosieră, sursă de imperfecţiuni şi de greşeli, chiar şi în căsătorie. Viaţa conjugală era considerată de mulţi drept un stadiu inferior, imperfect. Unele lucrări educative reflectă încă uneori aceste concepţii înguste şi eronate.

***

Prima grijă a acestui studiu va fi, aşadar, să caute sensul real al instinctului sexual. Pentru a-l descoperi, va trebui să privim direct faptele şi să scrutăm minuţios viaţa şi reacţiile intime ale omului. Ne vom da astfel seama că viaţa sexuală, departe de a se opri la plăcerile simţurilor, se leagă, dimpotrivă, chiar de profunzimea fiinţei umane şi de menirea sa.

Viaţa sexuală răspunde unei nevoi de dragoste, de posesie deplină şi definitivă a unei fiinţe iubite. Ea relevă, în acelaşi timp cu instinctul de supravieţuire, setea de infinit care se află în adâncul oricărui suflet omenesc. Bărbatul şi femeia, dând viaţă, încearcă să supravieţuiască lor înşişi şi să facă să dăinuiască dragostea care i-a unit. Ei aspiră şi să transmită şi să perpetueze moştenirea sângelui pe care au primit-o şi ei, la rândul lor, o dată cu viaţa.

Viaţa sexuală este înţeleasă aşadar ca mijlocul pe care îl au la îndemână două fiinţe umane pentru a se uni complet, perfect şi pentru a-şi realiza, prin această unire, menirea umană. Prin relaţiile intime, bărbatul şi femeia vor deveni unul; vor fi, aşa cum a spus chiar Iisus Christos, doi în aceeaşi carne. Prin însăşi esenţa sa, funcţia sexuală, împinsă la consecinţele sale naturale, are drept rezultat unirea completă şi definitivă a bărbatului şi femeii, cu alte cuvinte, „căsătoria”.

Unirea şi fericirea soţilor nu se pot realiza aşadar decât cu ajutorul vieţii sexuale. Dar trebuie adăugat imediat că fericirea conjugală nu se află în viaţa sexuală. O dragoste care nu se bazează decât pe legăturile fizice, oricât de puternice ar fi acestea, nu va fi niciodată, experienţa a arătat-o, o dragoste nici solidă, nici durabilă. O fiinţă nu va fi fericită decât prin desăvârşirea propriului destin, adică a lucrului pentru care este menită. De vreme ce omul este creat pentru un scop spiritual, viaţa sa sexuală nu va putea contribui la fericirea sa decât dacă această viaţă sexuală serveşte realizării acestui scop. Fericirea conjugală ţine aşadar, înainte de toate, de ordinea spirituală. Este reprezentată de această unire a două suflete animate de acelaşi ideal, care îşi pun laolaltă toate gândurile, aspiraţiile, dorinţele, care se ajută reciproc pe calea spre perfecţiune, a două suflete care se servesc de dragostea lor pentru a face să strălucească binele în jurul lor şi pentru a-l perpetua prin tinerele suflete pe care le cheamă la viaţă.

Numai atunci când aceste condiţii primordiale sunt îndeplinite şi numai dacă între bărbat şi femeie există o armonie perfectă de caracter, inteligenţă şi educaţie, viaţa sexuală îşi poate juca pe deplin rolul şi îşi poate realiza misiunea sa misterioasă şi sublimă, cea a unirii partenerilor.

În lumina acestor principii şi graţie unei observări atente a realităţilor vieţii, vom putea stabili acum cum trebuie concepută viaţa sexuală în cadrul căsătoriei.

De la începutul vieţii conjugale, soţia îi dă soţului cea mai mare dovadă de dragoste pe care o poate da o femeie: abandonul fără rezerve al trupului său, pe deplin şi, mai ales, în ceea ce are el mai intim şi mai secret. Dacă ne putem reprezenta complet delicateţea reţinerii şi pudoarea nativă cu care o tânără fată, într-adevăr castă şi pură, şi-a păstrat până în acel moment intimitatea fiinţei sale, vom înţelege măreţia şi caracterul sublim al acestui abandon. Pentru tânăra femeie, acesta este un foarte mare sacrificiu pe care îl face dragostei, atunci când, foarte adesea, ea nu simte încă sau simte foarte confuz chemarea carnală. Însăşi măreţia acestui sacrificiu, făcut cu generozitate, conferă abandonului fizic al femeii întreaga sa valoare şi întregul său farmec.

Bărbatului îi revine misiunea de a înţelege, de a sesiza întregul preţ al acestui sacrificiu şi de a nu căuta în posesia femeii iubite o simplă satisfacţie egoistă şi de a răspunde încrederii şi iubirii soţiei sale prin delicateţe, atenţie, bunătate şi răbdare, înfrânându-şi şi supraveghindu-şi propriile dorinţe, pentru ca tânăra sa soţie să fie iniţiată cu blândeţe, fără şocuri sau jigniri, în viaţa conjugală.

Trebuie să ne ridicăm împotriva principiului după care se conduc mulţi, conform căruia soţul trebuie neapărat să-şi posede soţia chiar în noaptea nunţii. Fără îndoială, acest lucru se întâmplă uneori în mod absolut natural şi este poate chiar dorit. Totuşi, foarte adesea, soţia nu este încă pregătită pentru viaţa intimă a căsătoriei. Soţul va trebui să-şi dea seama de acest lucru şi să aibă atunci curajul de a temporiza lucrurile.

Din nefericire, prea mulţi bărbaţi, unii din ignoranţă, alţii uneori în urma unor obiceiuri deprinse într-o viaţă dezordonată, alţii din nerăbdarea de a se elibera cât mai curând de o constrângere pe care cu greu au impus-o până în acel moment simţurilor lor, nu pot rezista violenţei dorinţei lor. Astfel, se întâmplă adesea că, printr-o iniţiere şi o posesie grosolană, brutală şi egoistă, sentimentele cele mai intime şi mai delicate ale tinerei femei sunt bulversate. Această rană morală adesea ucide dragostea şi căminul care tocmai s-a născut. Alteori, ea...